Oamenii învață să-și exprime dragostea într-o varietate de moduri. Identificăm ce este disponibil pentru a oferi, ce putem împărtăși și ce va fi bucurat. De la îmbrățișări la cadouri extravagante, ne găsim limbajele iubirii și devenim mai fluenți pe măsură ce exersăm să le vorbim și să le trăim.
Mâncarea este un limbaj universal al iubirii, iar în comunitatea neagră, această dragoste este profundă. Ea vine din dorința de a-i hrăni pe ceilalți, de a petrece timp împreună, de a menține tradițiile și de a rămâne în limitele posibilităților noastre.
Deși experimentăm efectele inegalității rasiale, de la pierderea de vieți până la trăirea în deșerturi alimentare, un lucru pe care știm cu toții să facem este să ne asigurăm că toată lumea este hrănită.
Mâncarea nu este doar o formă de iubire dar și un mod de a construi și proteja cultura.
Oamenii migranți păstrează cunoștințele despre patriile lor, aducând diferite denumiri ingredientelor și metodelor tradiționale de preparare. Părinții de culoare se asigură că copiii și nepoții lor învață acele nume și abilitățile necesare pentru a le transforma în mâncărurile lor preferate.
Prin urmare, mâncarea devine o sursă de memorie.
Mazărea cu ochi negri de Anul Nou cheamă prosperitatea la gospodăriei, asigurându-și poziția în meniu în fiecare an. Toți cei care mănâncă din acea oală își amintesc de anii precedenți, cine a făcut mazărea cu ochi negri și ce au avut de spus bătrânii despre asta. ultima vizită în Jamaica, când au fost procurate condimente și condimente adecvate și mătușa noastră ne-a împărtășit secretul celei mai bune salate de cartofi.
În copilărie, suntem chemați în bucătărie pentru a ajuta la pregătirea cinei.
Scoate puiul din congelator înainte ca mama să ajungă acasă. Curata cartofii pentru salata de cartofi. Răziți brânza pentru plăcinta cu macaroane. Spălați orezul. Se fierb ouăle. Maruntiti varza. Decojiți mazărea. Taie ceapa cubulete. Tocați carnea.
Bătrânii se asigură că învățăm să facem munca de pregătire. Pe măsură ce îmbătrânim, responsabilitățile noastre cresc.
Du-te la macelar si ia bucatile potrivite de carne. Curățați puiul. Ai grijă la oală. Continuați să amestecați, nu vă opriți.
Petrecem atât de mult timp în bucătărie și în jurul mesei tabel că amintirile sunt nesfârșite. Când ne așezăm la mese în ocazii speciale, nu se știe care dintre ele vor ieși la suprafață pentru noi sau pentru ceilalți oameni de acolo.
Știm întotdeauna de ce fel de mâncare avem nevoie pentru a găti pentru fiecare sărbătoare și ocazie. Cu toate acestea, noua generație are nevoie de ajutor cu procesul.
Cum este posibil să petrecem atât de mult timp ajutându-ne pe bătrâni cu pregătirea mâncării fără a învăța rețetele specifice?
În primul rând, nu există rețete. Chiar dacă cineva a mâzgălit unul la insistențele unei alte rude, este o aproximare. Nicio bucată de hârtie nu vă poate spune cum să transformați mâncarea în dragoste.
Bunica ne spun să adăugăm o mână de brânză. Ne spun să gătim pastele până când sunt la jumătate gata, apoi să le lăsăm în apă câteva minute — dar nu prea mult! Ne avertizează să nu ne clătim după ce ne scurgem. Ne dau măsurători în pumni, dar mâinile noastre nu sunt mâinile lor. Ei sugerează condimentarea în stropi, liniuțe, monede și „doar cât”.
Ne dorim, atât de tare, ca ei să ne vorbească în căni și linguri.
Ne aud disperare când îi sunăm la telefon. Pe măsură ce „ummm” în receptorii lor, îi putem imagina, cu ochii închiși, încercând să se gândească la ceva de dimensiune, culoare sau textură comparabile.
„Te rog, Grammy”, ne gândim. „Spune-mi doar: „Atâta macaroane, atâta brânză, atâta lapte. Mai întâi fă asta, apoi asta, apoi asta.”
Grammy spune: „Este doar un pic din asta, o picătură din asta. Fă-o până arată ca aluatul de clătite. Poate un pic mai gros.”
Bătrânii noștri ne spun să mergem să o facem. Fa ceea ce ti se pare corect. Se pare că ei au încredere în noi mai mult decât în noi înșine.
Vânăm rețete, chemând în jur în căutare de măsurători și metode precise. Tot ce ne amintim este felul în care arăta în farfurii noastre. Gustul. Amintirea pe care am avut-o ultima dată când am avut-o.
„Ce făceai în tot acest timp când găteam?”
Ne plângem că am rămas blocați cu coajă de cartofi, dar apoi auzim zâmbetul lui Grammy.
„Câți cartofi ai curățat?”
Totul se întoarce. Știm câți cartofi ne vor hrăni gospodăria. Ne amintim cum arăta muntele de brânză rasă. Nu eram atenți când se condimenta puiul, dar ne amintim cum arăta intrarea la cuptor. Putem determina câte crenguțe de rozmarin au intrat în ea.
Ne putem aminti culoarea condimentelor și gustul, astfel încât să ne dăm seama din vedere și miros ca noi mergem.
Bătrânii negri nu dau rețete. Ei ne oferă mult mai mult. Meniurile lor sunt sigure în amintirile noastre. Mirosul bucătăriei lor nu ne părăsește niciodată. Ele ne ajută să dezvoltăm abilitățile și viteza care fac ca munca de pregătire să fie o briză.
Acum că suntem adulți, bătrânii de culoare ne oferă libertatea de a explora singuri, cu ani de îndrumare și mâncare delicioasă ca fundație.
Învățăm că mâncarea nu este doar știință. Este o artă. Nu creează doar sentimente, ci vine din sentiment.
Glumim despre stropirea ingredientelor „până când strămoșii spun „Opriți”, dar asta este real. Învățăm să ne urmăm intuiția, să fim creativi și să facem din fiecare masă o experiență, de la pregătire până la relaxarea post-desert.
Gătitul negru este construirea comunității. Mesele negre sunt comune. Creativitatea neagră este o practică zilnică care transformă nostalgia în crearea de noi amintiri.
Alicia A. Wallace este o neagră ciudată feministă, apărătoare a drepturilor omului și scriitoare. Este pasionată de justiția socială și construirea comunității. Îi place să gătească, să coace, să facă grădinărit, să călătorească și să vorbească cu toată lumea și cu nimeni în același timp pe Twitter.
